Nimic nu mai avea sens. Pur și simplu mă simțeam sufocat. Cei mai mulți cred că Jerzy Dudek a fost motivul pentru care am pierdut acea finală și că dansul ăla idiot pe care îl făcea pe linia porții nu ne lăsa să ne concentram.
De-a lungul timpului, cel mai dureros moment a fost când am realizat că toți suntem de vină, nu el. Noi pierdusem finala, nu a câștigat-o Dudek. Cum s-a întâmplat, nu știu, dar când imposibilul devine realitate, cineva a greșit grav, în acest caz, noi, jucătorii. A fost ca o sinucidere în masă, în care ne-am luat toți de mână și ne-am aruncat de pe podul Bosfor.
Când acel meci s-a terminat, stăteam în vestiar, nu puteam vorbi, nu ne puteam mișca. Ne-au distrus din punct de vedere mental și ne simțeam și mai rău odată cu trecerea timpului.
Insomnie, furie, depresie, nu mai simțeam nimic. Nici dragoste, nici ură. Inventasem o nouă boală: sindromul Istanbul.
Nu mă mai simțeam ca un jucător și asta mă devasta. Mai rău e că nu mă mai simțeam ca un om. Fotbalul devenise cel puțin important lucru pentru miine, tocmai pentru că îmi provocase această durere. Nu mai puteam să mă uit în oglindă, nu suportam să-mi văd reflexia. Mă gândeam să mă retrag, mi se părea cea mai bună soluție. Credeam că povestea se terminase. Mergeam cu capul plecat chiar în cele mai dragi locuri mie. Nu pentru a evita privirile celorlalți, dar simțeam că nu știu încotro merg, priveam în față, mă simțeam obosit și îngrijorat. Lumea vorbește despre anxietatea performanțelor. Ei bine, anxietatea non-performanțelor este descrierea perfectă pentru noi, cei care nu existasem pe teren la acea finală.
Meciul din Istanbul fusese pe 25 mai și noi mai aveam o etapă din campionat. Parada rușinii a fost cea mai dureroasă pedeapsă. A fost o perioadă neagră, foarte intensă. Nu puteam scăpa și nici opri o lume care pentru noi se întorsese cu fundul în sus și eram mereu înconjurați de alte părți vinovate în acest proces care ne furase demnitatea. Mereu ne trezeam vorbind despre asta. Puneam întrebări la care nimeni nu ne putea răspunde.
Abia adormeam și chiar și atunci când ațipeam, mă trezeam cu o mie de gânduri: Mă gândeam numai la Dudek și la colegii lui de la Liverpool.
Meciul cu Udinese s-a terminat 0-0 și arată exact cum ne simțeam, ca niște străini. Un coșmar este un coșmar atunci când el continuă chiar dacă ai deschis ochii.
Dureros de încet, lucrurile s-au îmbunătățit pe timpul vacanței de vară, chiar dacă rănile nu se vindecaseră complet.
Nu mă voi vindeca niciodată complet despre simțul ăla de impotență atunci când destinul își bagă coada. Sentimentul mă va urmări toata viața, încercând să mă tragă în jos. Chiar și acum dacă fac un paș greșit, mă gândesc că acea forță malignă e de vină. Din acest motiv, evit să văd acel meci în reluare. Mă gândesc la acel meci ca la un inamic pe care nu îl voi lăsa să mă rănească și a doua oară. Mi-a făcut destul rău.
Nu voi mai vedea niciodată acel meci. L-am jucat o dată ca fotbalist și l-am revăzut de mai multe ori, în capul meu, căutând explicații care probabil nu există. Ne-a fost sugerat să avem o afiș mare cu acea finală chiar lângă trofee. Un mesaj pentru generațiile viitoare care să spună că atunci când te simți invincibil este primul către un punct de unde nu există cale de întoarcere.
Personal, aș pune acest rezultat chiar în mijlocul marilor rezultate ale Milanului. L-aș scrie cu altă cerneală și un font special, tocmai pentru a sublinia importanța lui. Ar fi umilitor, dar arăta cât de greu e să ajungi la rezultate de succes.
Mereu găsește lecții în cele mai dureroase momente. Este o obligație morală a fiecăruia să sape mult și să găsească măcar un strop de speranță sau înțelepciune.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER